Iată acum ce este atât de bun sau ce este atât de frumos decât să locuiască fraţii împreună” (Psalmul 132, 1)
Astăzi, poate mai mult ca oricând, ne lipsesc modelele de viaţă; iar într-un mod cu totul aparte ele lipsesc tinerilor. Modelul căutat şi găsit în exterior este reflecţia a ceea ce suntem sau a ceea ce ne dorim să fim (care nu poate să coincidă cu ceea ce realmente avem nevoie). Ţine de noi unde şi prin ce criterii ne alegem un model.
Dacă alegerea unui model de viaţă implică o anumită responsabilitate, alegerea unui model de prietenie presupune o dublă răspundere, faţă de sine şi faţă de celălalt. Motivul este unul evident, de vreme ce prietenia implică existenţa a minim două persoane. O prietenie bazată pe iubire oferă bucurii celor ce o trăiesc din perspectiva trăiniciei ei în veşnicie.
Poate că puţini sunt cei ce au căutat un model de prietenie, poate că puţini sunt ce ce îi înţeleg utilitatea, însă un model autentic este mai mult decât salvator, atât pentru relaţie, cât şi pentru om, privit ca persoană.
Un astfel de model, o astfel de prietenie curată, plăcută lui Dumnezeu este cea dintre Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie Teologul. Caracterul aparte al acestei prietenii se vădeşte nu doar în modul în care ei s-au dedicat unul altuia şi împreună lui Dumnezeu, dar şi în cele mai aparent nesemnificative clipe ale vieţii. Pornind de la educaţia oferită de familiile lor şi continuând cu cea pe care ei înşişi şi-au cultivat-o, Sfinţii şi-au creat şi dezvoltat viaţa având ca Model pe Mântuitorul Hristos. De-a lungul ei, sfinţii au fost preocupaţi de cunoaşterea lui Dumnezeu şi de desăvârşirea omului, oferind exemple de urmat nu doar în lucrările lor, ci şi în mod viu, direct, prin relaţiile personale, în activitatea de slujire a aproapelui.
Dacă ceea ce îi uneşte cel mai adesea pe oameni este locul în care vieţuiesc sau în care muncesc, la aceşti doi Sfinţi relaţia de prietenie s-a născut în altfel de conjuncturi, sau mai bine zis din dragoste. Este vorba de dragostea de ştiinţă care i-a adus şi i-a ţinut aproape, ajutându-i să se cunoască. Aceasta recunoaşte Sfântul Grigorie Teologul, când afirmă că îndrăgeşte Atena ca pe o cetate de aur şi tezaur al bunătăţilor pentru că i-a facilitat întâlnirea şi i-a dat prilej să-l cunoască bine pe Sfântul Vasile cel Mare. Aceeaşi admiraţie o resimte şi Sfântul Vasile faţă de Sfântul Grigorie, pe care îl numeşte „om luminat”, „vas ales”, „gură a lui Dumnezeu”.
Dincolo de toate aceste aspecte, definitorii pentru relaţia lor devin stările şi dispoziţiile lor sufleteşti, unul faţă de celălalt. Fie că parcurgeau drumul şcolii, fie că-l parcurgeau pe cel al bisericii, ei erau însufleţiţi de o singură bucurie, aceea de a fi creştini. Iar această bucurie se vădea întru-totul şi în relaţia dintre ei. Cum să nu fie astfel, de vreme ce ea, bucuria, îşi găsea izvorul în Hristos ?!
Dar nu numai bucuria, ci şi dragostea le guverna orice mişcare şi dorire. Aşa cum ei înşişi afrimă, întrecerea dintre ei nu avea caracterul unei competiţii, ci mai degrabă un prilej pentru a-şi acorda întâietate, căci grija lor nu era nicidecum câştigarea vreounui trofeu, ci o nouă treaptă duhovnicească. Şi, paradoxal pentru unii, este vorba despre o treaptă în urcuşul celuilalt. Atât de profundă era comuniunea dintre ei încât ridicarea unuia era şi ridicarea celuilalt. Iar pentru a experia o permanentă înaintare către Dumnezeu şi pentru a descoperi adevărul mântuitor, cercetarea Sfintei Scripturi le apare drept preocuparea esenţială, „pentru că în ele ni s-au transmis atât poruncile privitoare la faptele noastre, cât şi vieţile fericiţilor bărbaţi care stau în faţa noastră, vrednice de a fi imitate ca nişte icoane vii ale vieţuirii în Dumnezeu. Şi astfel, în orice parte simte fiecare creştin că-i lipseşte ceva, aici îşi află, ca într-o farmacie de obşte, leacul potrivit pentru boala lui, bineînţeles dacă va fi hotărât să-şi urmeze modelul lui”. (Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 2. Către prietenul Grigorie de Nazians).
Nici lipsurile materiale nu s-au dovedit a fi suficient de puternice pentru a măcina marea dragoste pe care şi-o purtau Sfinţii; practic, nicio ispită şi nicio încercare nu au putut face faţă zidului de iubire care îi ţineau aproape unul de celalalt şi împreună de Dumnezeu. Fuga de lăcomie şi de avuţie au constituit nu numai îndemnuri adresate creştinilor, ci şi criterii după care îşi ghidau ei înşişi viaţa; una le era hrana şi aceea le era Duhul Sfânt. Şi nici treptele preoţeşti nu le-au schimbat această atitudine.
Profundul ataşament dintre cei doi Sfinţi, resimţit încă din primele clipe ale întâlnirii lor şi manifestat cu ocazia oricărui prilej, este incontestabil. La fel este şi ecoul pe care dragostea lor l-a avut în inimile oamenilor din acea perioadă. Numai că o astfel de dragoste, găsindu-şi izvor în Dumnezeul cel veşnic, nu putea şi nu poate rămâne o clipă neobservată. Fie că e o clipă a prezentului, fie că e o clipă a viitorului, ea, clipa, va fi mereu dispusă să ofere oamenilor exemplul viu de prietenie autentică a celor doi.
„Prietenul credincios este acoperământ tare; şi cel ce l-a aflat pe el aflat-a comoară.
Cu prietenul credincios nimic nu se poate asemăna şi nu este măsură a bunătăţii lui.
Prietenul credincios este leacul vieţii şi cei ce se tem de Domnul îl vor afla pe el.
Cel ce se teme de Domnul bine va ţine prieteşugul său, căci ca la sine ţine la aproapele lui.
Fiule! Din tinereţile tale alege învăţătura şi până la cărunteţile tale vei afla înţelepciune.”din Cartea Înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul) capitoul 6, vers. 14-18
Blogul lui Iulian 